M-am născut în Calabria, un ținut pe cât de frumos, pe atât de dur, marcat de provocări, șomaj și umbra constantă a mafiei.
Fiecare om are în spate o poveste. Aceasta este a mea. Și, ca orice poveste care se respectă, și a mea începe cu începutul...
M-am născut în Calabria, un ținut pe cât de frumos, pe atât de dur, marcat de provocări, șomaj și umbra constantă a mafiei.
Imediat după ce am absolvit liceul, mi-am făcut bagajul și am plecat spre Roma. Aveam doar 16 ani și jumătate! Începusem școala mai devreme, la 5 ani și jumătate, intrând direct în clasa a treia în urma unui examen de echivalare. La acea vârstă știam deja să citesc și să scriu foarte bine. Eram fascinat de Iliada, Odiseea, Eneida și de celebra Divină Comedie a lui Dante. Toate acestea i se datorau mamei mele; ea oferea meditații copiilor din cartier, iar eu stăteam mereu retras într-un colț, absorbit de cele mai frumoase povești ale literaturii.
Astfel, la doar 17 ani, am intrat pentru prima dată în lumea bucătăriei. Aveam mare nevoie de bani pentru a-mi plăti și urma studiile de psihologie la Universitatea „Sapienza” din Roma. Am început de jos, ca spălător de vase, în timp ce încercam să îmi fac loc și în lumea muzicii, o altă mare pasiune de-a mea.
Într-o zi, Chef-ul bucătar a observat că stăteam mereu cu ochii pe el, urmărindu-i cu atenție fiecare mișcare. Munca lui mi se părea curată magie, un proces extraordinar. Atunci s-a întors spre mine și mi-a spus: „Dacă tot petreci atâta timp în bucătărie, nu ai vrea să iei meseria asta în serios? Nu ți-ar plăcea să devii bucătar?”
Iar eu, care în secret visam să devin următorul Gualtiero Marchesi, am acceptat pe loc. Au urmat ani plini de experiențe, unele mai bune, altele mai dificile, prin diverse restaurante și taverne locale din Roma.
Totul a culminat cu primul meu contract în care întreaga responsabilitate a bucătăriei a căzut pe umerii mei. De la achiziția ingredientelor și până la crearea și prezentarea meniului, gestionam totul singur. Lucrurile mergeau excelent, până în luna octombrie a acelui an, când proprietarul restaurantului s-a schimbat...
Noul proprietar s-a dovedit a fi un om lipsit de viziune și de respect pentru clienți. A început să refolosească alimentele rămase în farfurii pentru a le servi altor clienți — o practică de neacceptat, care m-a revoltat profund.
Între timp, mi-am finalizat studiile, însă am realizat rapid că nu aș fi putut deveni niciodată un psiholog bun. Problemele oamenilor mă măcinau prea mult, iar gestionarea fenomenelor de transfer și contra-transfer — așa cum spun specialiștii în domeniu — era extrem de dificilă pentru mine.
În acel moment, am decis să fac o schimbare radicală. Nu mai suportam ceea ce făceam și simțeam că îmi pierdusem complet visurile. Am hotărât să iau o pauză de la bucătărie, o pauză care s-a întins pe o perioadă de aproximativ 8 ani. În tot acest timp, am lucrat în managementul comerțului en-gros.
În anul 1984, am început să colaborez cu diverse societăți internaționale. În paralel, nu am renunțat la cealaltă mare pasiune a mea: muzica.
Am străbătut lumea în lung și în lat, iar după căderea comunismului, în anul 1990, am avut ocazia să închei un contract important în România.
Un an mai târziu, în 1991, m-a cuprins din nou nostalgia gătitului. Bucătăria este ca o femeie care te ispitește constant, așa că am cedat tentației și am deschis primul meu restaurant cu specific italian, tocmai la Timișoara. Pe atunci, restaurantele italiene erau o raritate absolută în întreaga țară.
Am început oferind preparate simple, adaptate la ingredientele care se găseau pe plan local în acele vremuri. La început, am privit totul mai mult ca pe o joacă sau poate ca pe un refugiu, fiind obosit după atâtea călătorii prin lume. Planul meu inițial era să rămân în România doar pentru 6 luni... iar astăzi se împlinesc deja mai bine de 30 de ani de când locuiesc aici. Aveam mare nevoie de puțină „pace”, iar aici am găsit-o.
Cu excepția sprijinului prețios oferit de prietenii mei Francesco Cognini, Gaetano Alia, Attilio Goffredo și Pippo Todini, formarea mea a fost în cea mai mare parte una autodidactă.
După succesul deschiderii primului meu restaurant în România, am simțit nevoia să mă reconectez cu scena gastronomică din Italia. M-am reîntors la cursuri, am reluat legătura cu vechi colegi și, curând, mi s-au deschis drumuri complet noi.
Am fost chemat înapoi în Federația Italiană a Bucătarilor (FIC) și în asociația Euro-Toques. Acest pas mi-a oferit șansa de a participa la numeroase inițiative alături de „monștrii sacri” ai bucătăriei italiene, precum Gualtiero Marchesi sau Luciano Tona.
Un moment de vârf a fost pe 15 septembrie 2007, la Prima Gală Euro-Toques desfășurată la Campione d’Italia, unde am avut onoarea să gătesc pentru 460 de Chefi de top din întreaga Europă.
Ulterior, între anii 2007 și 2009, am activat ca referent pentru prestigioasa școală internațională de bucătărie ALMA.
Parcursul nu a fost însă lipsit de obstacole. Am participat la numeroase evenimente și competiții care m-au supus unor probe extrem de dure, momente în care am fost la un pas de a renunța.
În acele clipe de cumpănă, mi-am promis că voi recupera fiecare moment pierdut. Am început să exersez intens și să devorez clasicii literaturii culinare, precum Auguste Escoffier sau Pellegrino Artusi.
Chiar dacă tehnicile lor diferă de cele de astăzi din cauza evoluției tehnologice, studiul lor mi-a permis să redescopăr esența și „logica profundă a gătitului”.
Astfel am înțeles că în gastronomie nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, iar studiul tehnicilor culinare este fundamentul meseriei de bucătar.
Astăzi, folosind avantajele tehnologiei moderne și ale erei comunicării, perfecționarea constantă ne permite să ne apropiem de perfecțiune.
În toată această călătorie a devenirii mele profesionale, un rol de o maximă importanță l-au avut colaborările strânse cu Chef Marco Zampiero și, în mod deosebit, cu mentorul și colegul meu, Chef Roberto Carcangiu.
O poveste scrisă prin pasiune, curaj și dedicare.